Don Quijote

Don Quijote

Referinte istorice

Romancierul spaniol Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares – d. 22 aprilie 1616, Madrid) este autorul romanului “El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha” publicat în două părţi, în anul 1605 „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha” şi în 1615 „El ingenioso caballero don Quijote de la Mancha”. Lucrarea prezintă, treptat, într-un mod ingenios, o meditaţie asupra condiţiei şi comportamentului uman dar şi un tablou al societăţii spaniole. A fost tradusă în limba engleză încă din 1612 sub titlul “Don Quixote de la Mancha”.

Prima adaptare şi punere în scenă a romanului, ca balet, a fost probabil în 1740 şi a fost realizată în Viena de dansatorul şi coregraful austriac Franz Hilverding (n.1710–d.1768). Următorul montaj pentru balet al celebrului roman a avut loc tot în Viena, în 1768, şi a fost realizat de Jean-Georges Noverre (dansator și maestru de balet francez, n. 29 aprilie 1727 – d. 19 octombrie 1810, a reformat arta baletului și a pus bazele coregrafiei moderne) cu muzica concertmasterului şi compozitorului vienez Josef Starzerin, n.1727-d.1787.

Având la bază o documentare mai temeinică a operei originare, menţionez baletul “Don Quichotte chez la Duchesse” care a debutat la Opera din Paris în 12 februarie 1743 sub muzica compozitorului baroc francez Joseph Bodin de Boismortier (n. 23 Decembrie 1689 – d. 28 Octombrie 1755).

În Italia povestea a apărut, în decembrie 1783, sub titlul “Don Chisciotte”, coregrafia aparţinând lui Paolo Franchi pentru Teatrul Scala din Milano iar versiunea muzicală lui Angelo Tarchi.

O altă producţie italiană, la Scala din Milano în 1792, a fost coregrafiată de Antoine Pitrot sub partitura muzicală a lui Noccolò Zingarelli. O altă producţie, la Opera din Paris în 1801, a fost a lui Louis-Jacques Milton şi intitulată, sub “imperiul” genului comic, “Gamache’s Wedding”.

Popularitatea poveştii lui Cervantes, ca inspiraţie pentru balet, a crescut semnificativ în secolul al XIX-lea. Prima producţie rusească a fost realizată de Charles-Louis Didelot (n. 1767, Stockholm, Suedia—d. 7 Noiembrie, 1837, Kiev, Ucraina, Imperiul Rus [în prezent Ucraina], considerat un celebru dansator şi un inovator coregraf francez. Între anii 1801 şi 1811 a fost ballet master şi coregraf la Şcoala Imperială de Balet din St. Petersburg ) în două acte în Sankt Petersburg în 1808 iar în 1809 o versiune a fost montată în Anglia de James Harvey D’Egville (n. 1770 – d. 1836, dansator şi coregraf englez). Paul Taglioni (fratele balerinei Marie Taglioni) a prezentat o versiune în anul 1839, în Berlin, şi unchiul său, Salvatore Taglioni, a alcătuit o producţie la Teatro Regio, Turin, în timpul stagiunii 1843/1844.

Deşi toate aceste timpurii versiuni ale baletului s-au bazat pe primele capitole ale poveştii lui Cervantes, acestea au variat foarte mult în stil şi în materialul ales pentru a fi inclus în balete.

Pentru prima dată când mai multe scene comice, au avut ca temă sau nucleu apariţiile lui Quiteria (Kitri), Basilio şi Camacho (Gamache) şi au fost folosite cu succes, a fost în producţia Operei din Paris, din 1801, sub coregrafia lui Louis Milon (18 Aprilie 1766 – 26 Noiembrie 1849, a fost un dansator, coregraf şi ballet master francez). Aceasta a fost intitulată “Les Noces de Gamache”. Rolul lui Basilio a fost dansat de August Vestris.

Libretul acestei producţii a devenit popular şi a fost folosit de August Bournnonville, în 1837, pentru producţia în 3 acte “Don Quixote at Camacho’s Wedding”, în Copenhaga. Coregrafia s-a bazat pe un aranjament muzical al lui Otto Zinck care pornea de la muzica lui Gioacchino Rossini, Étienne Mehul, Gaspare Spontini, Jean Schneitzhoeffer şi alţii.

Libretul lui Milon a fost, de asemenea, folosit de Bernardo Vestris pentru producţia sa din 1844/45, la Scala, dar de remarcat este că a reprezentat sursa de inspiraţie pentru versiunea gândită de Marius Petipa pentru Teatrul Bolshoi, în 1869.

Versiunea lui Petipa a lui Don Quijote, cu muzica de Minkus, a devenit versiunea de balet standard a poveştii şi a popularului şi remarcabilului pas de deux care a fost dansat de nenumărate ori ca o piesă de recital.

În calitate de chief ballet master, Petipa a primit instrucţiuni de la direcţiunea Teatrului Imperial pentru a produce o lucrare nouă la Teatrul Balşoi din Moscova. Intriga lui Don Quijote, s-a bazat pe aventurile Quiteriei (cunoscută ca şi Kitri în balet) şi ale lui Basilio, pe care Petipa le-a recreat din a doua parte a romanului lui Cervantes. Petipa a adaptat baletul pentru a se potrivi cu gusturile simple, nesofisticate ale publicului moscovit incluzând în libret mai multe aspecte sau scene ale teatrului de divertisment: un grup de dansatori îmbrăcaţi ca nişte cactuşi amuzanţi, care-l urmărea pe Don Quijote în timpul coşmarului său; o lună plină pe care Don Quijote a confundat-o cu iubita sa imaginară Dulcinea, care striga şi plângea cu lacrimi mari ce-i brăzdau obrajii şi un dans comic în care Harlequin era înarmat cu o colivie, în încercarea de a prinde ciocârlii.

Referinţele spaniole în ceea ce priveşte baletul indică includerea de către Petipa a unei varietăţi de dansuri spaniole precum „Zingara”, „Jota”, „Morena” pentru Kitri şi Basilio, „Lola” pentru ansamblul de balet şi un dans captivant pentru bărbaţi îmbrăcaţi în haine de toreador. Această montare a lui Don Quijote este considerată o producţie monumentală, este constituită din patru acte şi opt scene şi a avut premiera în 26 decembrie 1869, la Moscova.

Folosind aceeaşi tematică muzicală şi acelaşi design, dar cu importante modificări coregrafice, versiunea din Sankt Petersburg, care a debutat la 21 noiembrie 1871, a fost în cinci acte (unsprezece episoade, un prolog şi un epilog). Petipa a luat în considerare preferinţele publicului capitalei pentru o interpretare mai clasică a baletului şi a montat o versiune diferită, cu totul nouă a baletului. Petipa a cizelat ambientul spaniol al baletului şi a eliminat scena cu cactusul. Episodul ”Vânătorii Ciocârliei” şi al “Lunii lăcrimânde” au fost, de asemenea, retrase.

Ludwig Minkus (n. 23 Martie 1826, Boemia – d. 7 December 1917, Viena, compozitor de muzică de balet) a primit sarcina de a scrie muzica pentru un nou act al cincilea constând din trei scene în care curtea Ducelui și a Ducesei a fost introdusă. Alte detalii decorative au oferit posibilitatea pentru o balerină de a efectua rolul dublu de Kitri şi Dulcinea, precum şi o rescrierea majoră a celebrei scene clasice pentru visul lui Don Quijote.

Aleksander Gorsky (6 August, 1871–1924), coregraf rus şi contemporan cu Marius Petipa, este cunoscut pentru remontarea baletelor clasice ale lui Petipa ca Lacul Lebedelor, Don Quixote, Spărgătorul de Nuci, a pus în scenă Don Quijote, în 1900, folosind scenariul lui Petipa, unele elemente de coregrafie, şi reducând producţia la patru acte. Doi ani mai târziu, în 1902, directorul Teatrului Imperial, Vladimir Teliakovsky, l-a invitat pe Gorsky să repună în scenă o versiune actualizată a baletului Don Quijote, la Teatrul Maryinsky din Sankt Petersburg. Don Quijote a devenit parte integrantă a repertoriului de balet al Teatrului Bolshoi din Moscova şi al Tetrului de Operă şi Balet Mariinsky din St. Petersburg şi s-a modificat, în mod regulat, cu fiecare repunere în scenă.

Din modificările suplimentare ale producţiilor ruse din secolul al XX-lea este de menţionat producţia lui Rostislav Zakharov (n. 1907 – d. 1984, coregraf şi dansator rus) pentru Teatrul Balşoi, în 1940, cu renumitul Kasyan Goleizovsky (n. 5 Martie 1892–d. 4 Mai 1970, coregraf şi dansator rus), adăugând un nou dans ţigănesc.

Baletul Don Quijote a fost văzut prima dată în afara Rusiei într-o versiune scrisă în două acte, dansat de Pavlova şi de compania ei, şi montat de către Laurent Nivikoff (dansator rus, n.1888–d.1956, ballet master la Opera din Chicago în perioada 1919-1933 şi la Opera Metropolitană din New York din 1941 până în 1945). Premiera a avut loc în Anglia, în 1924.

Prima producţie integrală pentru o companie din Vest a fost pusă în scenă de dansatorul, coregraful, regizorul şi pedagogul polonez Witold Borkowski, în 1962, la Ballet Rambert (cea mai veche companie de dans britanică, “Rambert Dance Company” a fost înfiinţată în 1926 de poloneza Marie Rambert).

Producţii notabile în afara Rusiei, pe muzica lui L. Minkus, au fost cele puse în scenă de celebrii Nureyev pentru Opera de Stat din Viena (1966) şi de Baryshnikov pentru Teatrul de Balet American (1978), care în mare parte au urmat versiuni tradiţionale interpretate în Rusia.

George Balanchine (dansator și coregraf rus, unul dintre cei mai importanți coregrafi ai secolului XX, n. 22 Ianuarie, 1904, St. Petersburg, Rusia; d. 30 Aprilie, 1983 New York, US) a produs Don Quijote, în 1965, pe partitura muzicală a lui Nicolas Nabokov, bazată pe o suită orchestrală scrisă anterior. Aceasta a fost prima punere în scenă pentru baletul American. Departe de umorul debordant al versiunilor bazate pe coregrafia lui Petipa, Balanchine a ales să scoată în evidenţă serioasa şi grava disociere, izolare de societate a lui Don Quijote.

©BaletRomania, 2013

 

 DON QUIXOTE, o productie Mariinsky Ballet, 2006

Olesya Novikova (Kitri)
Leonid Sarafanov (Basilio)

 

Personajele:                                                                                                       

 

“Cavalerul” Alonso Quijada, Don Quijote

Quiteria/Kitry, Kitri (în visul lui Don Quijote, Dulcineea)

Slujitorul său, Sancho Panza

Basilio/Basil (logodnicul Quiteriei)

Lorenzo (hangiu, tatăl Quiteriei)

Camacho/Gamache (tânăr bogat şi nătâng)

Mercedes

Espado

O ţigancă

Ducele

Ducesa

Tineri şi tinere din Barcelona, ţigani, zâne,

“cupidoni”, suita Ducelui

 

 

 

Prolog

 

Influenţat de “poveştile cavalereşti” din cărţile citite, hidalgul Alonso Quijoda hotărăşte să devină un cavaler rătăcitor. Luând numele de Don Quijote, botezându-şi mârţoaga – Rosinanta, el pleacă de pe meleagurile natale, însoţit de „scutierul” său, Sancho Panza. Dorinţa cavalerului este de a deveni un apărător al celor lipsiţi de ajutor, cucerindu-şi faima prin isprăvile sale nemaipomenite, aidoma celor citite în cărţi.

 

ACTUL I

 

În centrul acţiunii se desfăşoară dragostea a doi tineri, Quiteria şi Basilio.

 

O piaţă din Barcelona, luminată de strălucirea soarelui. Forfota mulţimii pestriţe se transformă într-un dans marcat de sunetul castanietelor. Printre perechile care petrec, se află cei doi tineri îndrăgostiţi, Quiteria si Basilio. Admiraţi pentru iscusinţa dansului lor, ei sunt însă despărţiţi de Lorenzo, tatăl fetei, care are pentru Quiteria alte planuri. Într-adevăr, în urma lui Lorenzo apare un tânăr bogat şi cam nătîng, Camacho, care a cerut mîna fetei. Dar declaraţiile sale de dragoste nu găsesc nici un ecou în inima Quiteriei. În hazul prietenilor fetei, reîncepe dansul, avînd acum ca principală solistă pe prietena Quiteriei, Mercedes. Dansul culminează cu apariţia toreadorilor, în frunte cu Espado, de care este îndrăgostită dansatoarea Mercedes. Victorios, acesta îi pofteşte pe toţi la cârciuma lui Lorenzo.

 

O apariţie ciudată stîrneşte glumele mulţimii. Sunt Don Quijote şi Sancho Panza, care, ajunşi la Barcelona, caută un han. Încîntat de îmbulzeala fetelor, curioase să afle de unde vin ciudaţii călători, Panza se antrenează în discuţie, dar este repede învins de verva glumeţilor. Don Quijote, care a vrut să-l ajute să-şi recapete echilibrul pierdut în discuţia cu fetele, rămîne deodată pironit locului. A zărit-o pe frumoasa Quiteria, care nu poate fi alta decît frumoasa doamnă a visurilor sale, Dulcineea din Toboso! Se apropie, rosteşte protocolarele cuvinte de laudă citite în cărţi cavalereşti şi o invită la dans.

Fata acceptă amuzată, ascultându-i cuvintele alese prin care-i mărturiseşte admiraţia fără margini. Într-un moment de neatenţie, Quiteria pleacă împreună cu Basilio, lăsându-l nedumerit pe Don. Neştiind unde a dispărut Dulcineea, se alătură lui Camacho şi Lorenzo, în căutarea fetei.

 

ACTUL II

 

Tablou 1. Cei doi îndrăgostiţi îşi găsesc adăpost în cârciuma unui prieten al lui Espado. Înconjuraţi de prieteni care-i încurajează, îşi împărtăşesc dragostea. Totodată, toţi privesc cum Espado îi mărturiseşte iubirea frumoasei sale, Mercedes. Aceasta îi răspunde cu un dans pasionant în care este antrenat şi toreadorul. Veselia este întreruptă însă de Lorenzo, care a descoperit ascunzătoarea îndrăgostiţilor. El o sileşte pe Quiteria să-i întindă mâna lui Camacho. Don Quijote, sosit între timp în cârciumă, priveşte atent cum bucuria lui Camacho îl transformă în nebun de disperare pe Basilio care, agitând un pumnal, îşi ia viaţa. Cu lacrimi în ochi, Quiteria cere, în faţa asistenţei înmărmurite, să fie ascultată ultima dorinţă a muribundului Basilio. Cavaler fiind, Don Quijote, insistă ca Basilio să-şi rostească dorinţa. El murmură că dori să apuce să se căsătorească cu Quiteria, fie şi pentru ultimele clipe rămase din viaţă apoi “văduva” se va putea mărita cu Camacho. Înfrângându-şi propria dezamăgire pentru alegerea făcută de Dulcineea, Don Quijote intervine pe lângă neînduplecatul Lorenzo iar acesta, de frica lui Don, îi declară căsătoriţi pe cei doi. Odată pronunţat acest cuvânt, muribundul Basilio îşi recapătă vioiciunea. Totul a fost o farsă… dar cuvântul dat trebuie respectat. În mijlocul veseliei generale, la care se alătură de nevoie Lorenzo şi Camacho, păcăliţi, Don Quijote şi Sanchi Panza pleacă mulţumiţi că au reuşit să facă dreptate.

 

Tablou 2. O tabără de ţigani, învăluită în umbrele nopţii, lângă o moară de vînt. Şeful ţiganilor îi trezeşte, poruncindu-le să-şi strîngă şatra pentru a pleca la drum. Miraţi, ei văd profilându-se în zare două arătări, care se apropie treptat. Este perechea lunganului cavaler, însoţit de grăsanul scutier.

Sperând că vor câştiga bani, şeful ţiganilor le propune să prezinte câteva dansuri ţigăneşti, ceea ce Don Quijote primeşte (episodul care urmează înlocuieşte pe cel original, în care Cavalerul asistă la spectacolul cu teatrul de păpuşi al “maestrului Don Pedro”). Ritmul dansului devine din ce în ce mai aprins acompaniat de chitare. Cavalerul îi priveşte fascinat, cu admiraţie iar Panza încearcă să-i imite, cu gesturi caraghioase. În mijlocul dansului, apare o ţigancă frumoasă. Figura ei exprimă pasiune şi dor de libertate, ca şi cum ar fi prizonieră şi ar dori să evadeze. După un şir de mişcări pătimaşe şi unduindu-se, fata pare că a reuşit să scape din “strânsoarea” ţiganilor, dar până la sfârşit este din nou prinsă. Don Quijote înţelege însă altfel dansul luându-l drept o întâmplare reală şi se repede cu suliţa să o elibereze pe ţigancă. În învălmăşeala creată, reuşind să-i gonească, Cavalerul ajunge în preajma morilor de vânt iar în închipuirea sa, înfierbântat fiind încă de lupta ce tocmai a dat-o, vede morile ca pe nişte uriaşi care năvălesc asupră-i. Se repede din nou cu suliţa, dar este prins de o aripă a morii, care îl ridică în slava cerului, trântindu-l apoi la pământ, unde viteazul rămâne fără suflare…

 

Tabloul 3. Sfârşit de oboseală, rănit în lupte, Don Quijote ajunge, tîrîndu-şi paşii, la marginea unei păduri. În timp ce Panza pleacă să caute ceva de mîncare, epuizat, Don Quijote adoarme.

Visul continuă aventurile sale. Se vede înconjurat de zâne, cupidoni, feerice făpturi de basm, menite să ocrotească dragostea lui pentru Dulcinea. Vraja visului îl întinereşte, îi dă strălucire armurii, făcîndu-l vrednic de frumoasa lui Doamnă. Sancho Panza îl trezeşte din fermecătoarea reverie, anunţându-l că se apropie un cortegiu de vânătoare. Apare Ducele, stăpânul ţinutului, care cu vorbe alese îl invită pe vestitul cavaler la palatul său.

 

ACTUL III

 

Ducele îl prezintă la Curte pe renumitul hidalgo ale cărui fapte s-au răspândit pretutindeni ca o legendă. Se dă o mare petrecere, la care toţi oaspeţii se distrează. Don Quijote şi Sancho Panza, oaspeţi aleşi, se plimbă mândri nedându-şi seama de hazul pe care-l produc cu înfăţişarea lor. Deodată, se anunţă că la Palat a sosit o pereche ciudată, un cavaler rătăcitor însoţit de o frumoasă doamnă. Don Quijote nu-l recunoaşte pe Basilio, în schimb o revede pe Dulcineea cea iubită, care păşeşte cu un aer foarte trist… Bătrânul vrea să ceară socoteală nemilosului cavaler, dar aceasta în răspunde că o va păstra pe Dulcineea. Don Quijote îl provoacă atunci, semeţ, la luptă. Cu greutate, scoate spada ruginită din teacă, se repede la “vrăjmaşul” său, dar cade împiedicându-se în proprii pinteni. În timp ce toată asistenţa râde, Basilio îşi scoate masca, cerându-şi scuze pentru mica sa farsă ce avea ca scop să-l distreze pe Duce. Petrecerea continuă (mare Pas de deux, Quiteria-Basilio) cu mai multă bună dispoziţie. În veselia generală, nimeni nu observă cum Don Quijote şi Sancho Panza părăsesc, întristaţi, palatul…

Alina Cojocaru & Johan Kobborg in Don Quixote, PDD, act III – 2004

 

Adapare dupa Ghid de balet, autori: Daniela Caraman-Fotea, Grigore Constantinescu, Iosif Sava ©1973